Entry no.: 573

12 Sep 2008, 12:46 PM

Romanian Generatia foto-managerilor

Despre fotografie: de la Smena 8 la Academie si pana la job-ul de zi cu zi.

Parti din acest interviu au aparut in suplimentul Dupa Afaceri al Ziarului Financiar la 12 Septembrie 2008.


Cred ca aveam vreo zece ani cand un prieten al familiei mi-a pus in mana o camera Seagull, un rangefinder chinezesc pe 35 de milimetri, pe care am privit-o ca pe-o minune a tehnologiei. Nu mai am nici cea mai vaga idee ce-am fotografiat cu ea, tin minte insa ca am developat primele filme iar mai apoi am marit primele fotografii. Tin minte intunericul rosiatic al laboratorului, mirosul substantelor din tavi si uimirea la aparitia imaginilor pe hartie.

Apoi parintii mi-au cumparat o camera ruseasca Smena 8M cu care, ca o distractie, faceam poze prietenilor din clasa.

Mai tarziu, student la Design in Cluj fiind, am avut norocul sa intalnesc studenti foarte talentati la fotografie — unii mi-au devenit prieteni apropiati si cred ca lor le datorez formarea primelor criterii in aprecierea fotografiei in acele discutii nocturne pe care daca le ratezi in studentie sansele sunt infime sa le poti trai mai tarziu.

Nu ma pretind a fi un fotograf educat insa, studiul fotografiei (atat ca istorie cat si ca tehnica) a fost minimal in programa Academiei pentru studentii la Design. Desi incerc sa compensez cu multe carti, stiu ca lipsa unei educatii formale specializate in fotografie — exact ca in design — este un minus greu de acoperit.

Dar ma straduiesc sa invat si sa progresez. Aceasta cristalizare lenta a criteriilor de valoare face ca normele pe care le aplic sa se schimbe mereu. Nu multe din fotografiile pe care le-am facut acum cativa ani imi mai plac si sunt convins ca o parte din lucrarile de azi ma vor nemultumi in anii urmatori. Nu e suparator, dimpotriva, e incurajator sa vad ca nu stau pe loc.

Ca scoala de gandire in ultima vreme simt o afinitate pentru estetica wabi-sabi si catre frumusetea obiectelor banale, a imbatranirii si a imperfectiunii. Poate vine cu varsta, poate vine ca un recul dupa anii petrecuti in industria de advertising cautand look-ul perfectiunii comerciale.

Bucurestiul nu ma lasa sa fac fotografie. Starea abraziva de oras in razboi cu sine insusi nu-mi da ragaz pentru asta si atunci cand o fac nu-mi mai provoaca placere. Nu demult am fost urmarit pe strazi de proprietarii unei case pe care am fotografiat-o, care au vrut sa stie cu ce scop am fotografiat imobilul lor. Intr-un oras macinat de angoasele chiriasilor cu musca pe caciula si de incrancenarea proprietarilor pe care anii de procese i-au transformat in luptatori de gherila relaxarea de a fotografia cum creste iedera pe un zid sau teancul de carti asezate intr-o fereastra e un act care nu poate trece nepedepsit. Prefer sa fotografiez in Cluj si-n alte locuri din tara, dar mai ales inafara granitelor ei. De-ndata ce ajung la Berlin, Copenhaga sau Edinburgh ma simt foarte inspirat si-mi vine pofta de nu lasa camera din mana, iar in Asia inca mai abitir.

E intersant cum uneltele si implicit tehnica iti pot aduce satisfactia descoperirii unor zone noi. De cand am trecut inapoi la fotografia pe film am inceput sa apreciez intr-un mod nou atat ceea ce vad in cartile maestrilor cat si actul creativ in sine. Am regasit acel respect fata de fiecare cadru pe care fotografia digitala si camerele super-automatizate il submineaza prin “comodizare”, transformarea imaginii in comodity, in arta de unica folosinta, in fast food.

Sunt absolut indragostit de camera Leica M7 pe care o folosesc acum si mai ales de obiectivul Leica Noctilux-M 50 mm f/1 care chiar face ca actul de a fotografia sa redevina sinonim cu “a picta cu lumina”. Un prieten a adunat intr-o carte pozelel lui facute cu o camera digitala de buzunar si sunt absolut uimitoare. Dar el foloseste in restul zilelor o camera de filmat cinematografica si are o cariera in spate de fotograf de succes. Eu nu am ajuns acolo, pe mine ma sprijina inca si ma inspira aparatul cu care fotografiez.

Fotografia, ca orice latura noua in aprecierea criteriului estetic ma ajuta in munca. Desi ca designer solutionarea problemei prin trasarea unor reguli primeaza, o mare diferenta ramane intre o solutie eleganta si una scrasnita, iar dezvoltarea simtului estetic nu poate decat sa usureze gasirea primei variante. Ma feresc sa ma transform in fotograf pentru proiectele in care lucrez, dar imi place sa angajez cei mai buni fotografi de pe piata si sa le observ si directionez maiestria.

Recent am inceput sa chestionez constient si cu atentie linia care separa arta de domeniul comercial al comunicarii vizuale, incercand o conciliere naturala a acestora. Chiar in aceste zile pentru unul din clentii Brandient am comisionat unui fotograf o serie de portrete executate dupa canonul fotografiei clasice care vor fi inserate in materialele de comunicare.

Un coleg mi-a atras atentia asupra unui interviu cu Paul Rand in care marele graphic-designer arata ca daca “arta e o idee care si-a gasit forma perfecta” atunci arta devine un subprodus al lucrului facut cu maiestrie, nu un scop in sine. Arta, asadar, nu e departe de noi. Totul e sa nu incetam sa o cautam in orice, la fiecare pas.

Un articol de Iulia Stancu.


Cristian "Kit" Paul este partener fondator al companiei Brandient, cu experienta de designer si art director in pietele din Romania si Singapore. Este specializat in designul identitatii de brand, iar lucrarile adunate in portofoliul sau (CEC Bank, Domo, Flanco, Fulga, Zuzu s.a.) au castigat atat premii la competiile internationale in domeniu cat apreciarea zilnica a consumatorului roman.