Cine rămâne în picioare, câștigă

Acum câteva zile Aneta a publicat — în articolul Colaj 2018 (Facebook, Medium, Blog) — gândurile ei despre anul care a trecut, un an care a ramas mic desi, paradoxal, a fost plin. Poate pentru ca a fost plin cu lucruri atat de random, de amestecate ca importanta si valoare, incat desi dens, el nu a trecut de un prag minim de consistenta pentru a fi relevant.

As spune ca epitomizeaza (da, stiu) o decada a irelevantei agitate.

O decada inceputa cu o criza devastatoare,

  • Care a pus capat unui episod de crestere economica palpabila si de optimism la limita auto-hipnozei;
  • Care a decimat proiectele de branding si rebranding cu adevarat mari, generate de o intreaga generatie de business-uri antreprenoriale ajunse aproape concomitent cam dupa 2003–2006 la pragul critic dincolo de care cresterea accelerata avea nevoie de fonduri de investitii, fuziuni sau achizitii;
  • Si nu in ultimul rand, care a dinamitat negocierile de achizitie (in schimbul cresterii si expansiunii pe pietele Europei de Est) pe care Brandient le ducea cu unul din grupurile mari din industria de comunicare (adio yacht, lol).

O decada inceputa la 24 Iulie cu un pelerinaj la Belin pentru a-l asculta pe Obama vorbind (vorbindu-ne!) Europei. Cine putea sti ca la scurta vreme, in 15 Septembrie, Lehman Brothers va detona ca un dirty bomb financiar?

In decada care a urmat — 2008–2018 — s-au intamplat lucruri de-a valma, bune si rele, cu valoare de noise mai mult decat de signal:

  • Au disparut proiectele romanesti de branding cu adevarat mari (peste 1 an);
  • Au disparut de pe scena mai multe companii puternice de design decat au aparut, peisajul industriei a saracit;
  • Am pierdut colegi in departari albastre. Al doilea val de brand-drain — dupa cel din anii ’90, provocat de haos, FSN si mineriade — a devenit una din amenintarile majore pentru companiile de talent, asa cum sunt cele de consultanta si design;
  • Am fost siderati de licitatia pentru brandul de turism al Romaniei, trucata abject si transformata rapid in jaf de potejata balaie a presedintelui Basescu;
  • Ne-am pierdut mentorul, pe Wally Olins;
  • Am piedut taxarea favorabila — scratch that, ‘favorabila’ e un cuvant gresit ales — taxarea suportabila odata cu disparitia avantajelor date de plata talentului care produce IP (intellectual property) in regim de drepturi de autor — asta evident catalizează brain drain-ul.

Pe de alta parte,

  • Am prins curaj in ce putem face si am iesit “afara”;
  • Am facut proiecte mari — in Nordul Africii (am iesit din Tunis la bordul unuia dintre ultimele avioane care au primit permisiunea sa decoleze in ziua atacului din asupra ambasadei Americii din 14 Septembrie 2012), in Pakistan, Polonia, Belarus, Malaysia (ce lectii incredibile am luat in Kuala Lumpur — daca Aneta si cu mine am avea timp sa facem un podcast am avea ce povesti), Singapore si US;
  • Aneta a scris Branding pe Frontul de Est (editie epuizata), dupa care a rescris-o pentru piata internationala (Branding on the Eastern Front este disponibila pe Amazon);
  • Am calatorit (prea mult, zice Aneta). Estimez cam 1000 de ore petrecute in aer, 200 de ore pe an in ultii ani.
  • Am revitalizat branduri romanesti neglijate;
  • Am facut pro-bono pentru cel putin 5 miscari politice (Mesterul Manole?);
  • Nu am facut compromisuri;
  • Am refuzat sa luam parte in free pitch-uri, militand pentru statusul industriei de design si impotriva muncii speculative.

Marind putin cadrul,

  • Am asistat la comodizarea unor intregi industrii (chiar daca le-as spune pe nume nu m-ar crede — ei sunt inca in denial);
  • Am asistat la moartea telefonului (Steve Jobs l-a omorat pe scena, in vazul tuturor, la data de 29 Iunie 2007). Pentru ca nu am putut sa deal with it, am numit computerele de buzunar tot “telefoane” si am mers mai departe, ridicand din umeri, vag confuzi dar per ansamblu foarte multumiti;
  • Am fost uluiti cum moartea camerei foto (si a competitiei intre flacai pentru cel mai lung si gros obiectiv) a dat nastere pe de-o parte fenomenului foto de masa selfie iar pe de cealalta domeniului de computational photography;
  • Am vazut Facebook crescand dintr-un wunderkind mintos intr-un securist care spune bancuri doar ca sa le poata face dosar celor care rad la ele;
  • Advertisingul tradandu-si menirea si devenind parte a aceluiasi surveillance economy, intr-un race to the bottom etic si financiar;
  • Am privit AI (artificial intelligence) tranzitionand din mintea autorilor SF si a lui Kubrick catre viata cotidiana — atat ca tehnologie cat si ca domeniu nou de studiu si discutie in etica —, si inca refuzam sa discutam despre cum AI va masacra eficient jumatate din joburi in urmatorii 15 ani;
  • Am vazut shelf-life-ul manualului de brand scazand de la 20 de ani la 2 (exagerez, dar mai putin decat as vrea);
  • Am vazut (si inca privim, exoftalmici si ambivalenti) cum indigenii au votat (ok, cu putin ajutor) sa-si dea foc super-brandurilor de tara — brand America si brand Britannia — pe care noi le asezasem in varful unor piedestaluri stratosferice. Debranding ca la balamuc;
  • Ca industrie am pierdut niste glande de care ne placea sa vorbim — ultimele rebrandinguri globale sunt pe buna dreptate taxate ca “blanding” pentru ca arata ca si cum ar fi fost facute cu acelasi set de cookie cutters; colegii mei mai tineri au ajuns sa stea pe siteurile cu logouri de pe vremea lui Reagan si Gorbaciov, cand razboiul era rece si logourile erau hot.

Si totusi, tragand linie sub decada, am avut noroc.

Noroc sa lucrez cu Aneta, care dupa 16 ani de Brandient inca ma lasa cu gura cascata, si Mihai care ne desparte cand sarim sa ne batem.

Noroc sa am colegi care au devenit in decada asta designeri mai buni decat mine, mai buni decat am fost vreodata — impreuna am facut cativa clienti sa se ridice in picioare si sa aplaude, am tras cu dintii sa ne vedem munca pe strada principala din fiecare oras (si ne-a reusit), ne-am bucurat cand am castigat tone de premii si apoi nu ne-a mai pasat (decat, well, la cele mari) si am scris un pic de istorie a designului in Romania.

Pana la urma, hey, Keith inca ranjeste ca un dement pe scena si Mick se bataie o ora-jumate de colo colo, ca-n tinerete.

Cine ramane in picioare, castiga.

Set the camera on: moody

Sometimes I wonder whether people get tired of my Instagram pictures that I take — for more than 5 years now — with the same Hipstamatic app settings. Yet I still enjoy taking them, the randomness of the process and the moody results. It feels a lot like shooting film, the mystery of it.

Here is a mini-gallery of four black and white iPhone images captured during my 2019 New Year’s vacation in Thailand.

This is also a gallery test.